cronica loja dezaxatilor, v. nicolae

cronica loja dezaxaților, v. nicolae... în revista Steaua, nr. 10, 2020, Sibiu

revista Steaua, nr. 10, Sibiu

cărțile se aleg după copertă

- cea mai bună modalitate de a alege o carte este după copertă... - e o prostie. - nu e deloc o prostie, nu dai greș niciodată, sunt cărți în librării de care nu m-am apropiat vreodată, pur și simplu, nu le înțeleg, nu-mi place coperta, și, în felul ăsta, nu iau cartea. poate e frumoasă, e-adevărat. e o mare pierdere a mea, dar și a autorului că nu mai ajunge la cititori. - e o prostie. - evident că e o tâmpenie, dar e cel mai simplu așa, alegi cărțile după copertă și gata, nu mai ai ezitări, dubii, nu te mai rătăcești în detalii, deși, la urma urmei, și titlul contează, contează în sensul de respingere, de ex., tu ai cumpăra o carte al cărei titlu conține cuvântul suflet? în ce sens suflet? cum SUFLET? sau iubire? - da, de ce nu? nu înțeleg... - nici nu contează, în fine, ideea e că tot coperta rămâne singurul criteriu de selecție, dacă nu vezi ce scrie pe copertă, cum ai putea s-o iei? e atât de colorată încât nu se distinge nimic. sau stai, tu ai cumpăra o carte pe care e fotografia autorului pe coperta I? nu ți se pare că legi cartea prea mult de fotografia aia, parcă e altfel dacă e pe coperta IV, autorul vine după carte, aici, prima dată intră el în bar, pe scenă, mă rog, după care vine cartea. - nu prea pricep ce spui, nu e ca la teatru? vine actorul pe scenă, după care spune povestea... - da, e posibil. mă gândesc că fotografia aia mare e conectată prea tare de carte, și nu mai poți citi decât cu autorul în minte, îl ai în fața ochilor, și poate e blondă și ție îți plac brunetele sau e cu barbă și ție ți se par șucari cei bărbieriți. nu, nu trebuie autorul pe coperta I, e prea puternic, e prea mare, nu merge. - nu știi tu să faci abstracție, să te eliberezi de poza aia, da' de ce nu te gândește că asta vrea să spună: e cartea mea, doar a mea, nu e despre natura umană, despre univers etc etc - da, nu e exclus, dar nici măcar el nu e doar cartea aia, poate e mai mult, fiind mai mult, cartea atârnă într-o parte, e dezechilibrată, e în tangaj, are o greutate prea mare pe un taler, ori povestea, ori autorul, nu contează. e un balans amețitor, ți se face rău. - ce vorbim noi aici, e o discuție complet cretină, tu altceva nu ai mai bun de făcut? ia cartea, citește-o și gata. - ușor de zis. aș putea face o listă cu cuvinte pe care nu trebuie să le conțină un titlu, pt mine, pt tine s-ar putea să nu conteze. tu ai cumpăra o carte care are în titlu mama sau tata? - nae, ce întrebări sunt astea? tu ai limbariță? nu te mai poți opri? - mie mi se par niște cuvinte foarte complicate, nu treci așa ușor peste ele, sunt extraordinar de grele, te însoțesc prea mult timp pt a fi ignorate. uite, dacă n-ai soră, ai putea lua o ficțiune pe care vezi cuvântul soră, n-ai soră, ești imun. poți citi despre orice soră de pe planetă, pt că NU E A TA, ar putea fi, dar nu e. sau nuntă, nu ți se pare periculos, dacă a murit cineva la nuntă? sau ceva cu meu, al meu, al lor... foarte straniu. sau iisus sau dumnezeu. îmi provoacă panică. trebuie să fac neapărat o listă, mă apar și eu. - isus al meu... - vezi, exact. dar băgău cum ți se pare? - cum băgău? - așa se numește, mie mi se pare senzațional, e ca și cum ar da unul cu piciorul într-o doză sau într-un pet, șuuuuuuuuuut, la vinclu. - drept să spun, mi se pare o prostie.

parodii în fond

 ce cald e aicea la tine

și totu'-din casă-i fierbinte

mai spune s-aducă și gheață

și-un aer, să-mi toarcă și-n vintre

și mână fotoliul spre apă

la frig să-i ascult vijelia

cuptor e-napoi și-nainte

nu râde, răcește-nainte

mai spune s-aducă freon

și du-te și tu mai departe

ești caldă și arzi de fierbinte

e abur, iubito,-s morminte

nu râde, răcește-nainte.

redacția de spiritism, valentin nicolae

 hai! vino!

purta niște cizme lungi până dincolo de genunchi și o rochie scurtă dantelată. atât vedeam.

hai! vino!

era noapte și, luminată din spate printr-o ușă întredeschisă de la nivelul unei parcări subterane, mă chema.

eram undeva mai sus și relativ departe. simțeam că sunt stins, epuizat. îmi plăcea că adia vântul, era răcoare. nici nu știu cum ajunsesem aici, aici, în această stare de neîncredere, de deznădejde. încercam să înțeleg, dar mă sufocam, mi se scurgea toată energia din mine. ca și cum te-ar măcina ceva, vreo boală cruntă. sau frica, gelozia. ceva care te seacă, te usucă.

hai! vino!

voi veni, zic.

voi veni dacă îmi promiți că vei face 3 lucruri pt mine.

hai! vino!

ce noapte uluitoare, aceeași noapte a orașului, dureroasă datorită frumuseții ei, lumini, mirosuri, taxi-uri, câte un tramvai rătăcit, cafea. îmbrăcat cu hainele tale, cu aerul tău, aura ta, gri, albastră, ca peștele în apă. tu cu tine nemuritor.

vin dacă îmi îndeplinești 3 dorințe.

da... vino!

prima dintre ele, am început să spun abia auzit, vlăguit, prima dintre ele este ca din când în când să pot veni aici și să stau, să mă uit la voi, undeva la o masă, să încerc să sorb o cafea cu înghițituri mici, s-o beau încet făcând un oarecare efort pt a-mi controla pulsul. să vă văd scriind, vorbind, gândind. fumând.

era redacția unei reviste de spiritism, de paranormal, o revistă despre universul invizibil, mă simțeam acolo extrem de liniștit, de fapt, nu liniștit, ci complet abandonat, sfârșit, însă o sfârșeală cu sens, o cenușă cu speranță, puteai să părăsești această lume într-un mod ușor, să te duci și să nu te mai întorci, calm, să te lași în voia despărțirii de corp, că asta era: acolo, la revistă, cel ce murea era tot acolo, nimeni nu îi simțea lipsa, pe pereți erau portretele lui hașdeu, iuliei, lui scarlat demetrescu, lui florian onitza. cărțile lor erau în mai multe exemplare pe mese, într-o mică bibliotecă, viața dincolo de mormânt, astre și dezastre, sic cogito, greșeli din alte vieți, și altele, de raymond moody. și vii și morți. acolo, în redacție, mă simțeam bine. simțeai că spiritul nu moare. întrebarea care mă epuizase era: de ce ne născusem?

a doua dorință, m-auzi?

da... vino!

a doua dorință ar fi asta: am câteva teancuri de sute de lei de dinainte de 89, aș vrea cumva să le vindem, să le falsificăm, să le dăm cuiva măcar pe 10 lei, hai, chiar 5. sunt, sunt mii de sute. poate mă ajuți, am nevoie de ceva bani. nu, nu am datorii, nu vreau să-mi cumpăr nimic, însă mi-e frică și vreau să am câțiva bănuți tot timpul la mine. uite, geaca asta o am de ani de zile, mă simt păzit cu ea. m-adun în ea, merg, merg, m-așez, merg, trebuie să obosesc rău altfel nu pot să dorm, aici, la voi, în redacție, aș adormi cu capul pe masă. nici nu știu, dar nu mi-e frică, aș fi ceva mai liniștit, cel mai rău ar fi să nu mai existe acest subsol, această revistă, acești oameni. n-am văzut pe nimeni tânăr.

a treia dorință, m-am pregătit să închei complet slăbit, mi-aș dori să te iau în brațe, uneori, să te iau în brațe, puțin, ești atât de caldă și ai un parfum plăcut, o aură bună. cred că nu mă mai clatin, și, sigur, îmi dai ceva viață, viață d-asta de aici, și liniște de dincolo.

de ce m-am născut nu pot să aflu de la voi. dar voi sta acolo, voi răsfoi cărțile, vă voi auzi. mort sau viu, pt că la voi nu contează.

da... poți să vii. cu banii rezolvăm prima dată, trebuie să-i dăm bine. trebuie să ne gândim serios cum să falsificăm și alte lucruri. vino!

scenariu, vali nicolae

 Schiță de scenariu

Titlu: Neam SP Art

Personaje: Brigitte

Domnul Propteanu, profesor de chimie

Persida (ce nu se teme de sida; vezi Familia Freud, de Ion Stratan)

Spatula

Domnișoara Aurica, profesoară de latină

Rezumat:

La etajul 9 dintr-un bloc din Prelungirea Ghencea, domnul Propteanu încinge un pokeraș cu fetele pe dezbrăcate, brusc, li se taie căldura de la neplată. RADET, fii blestemat! Ca-n cântec, n-a plătit-o de ajuns.

Hai să mergem sus, la 10, la domnișoara Aurica, profa de latină tocmai își terminase ceaiul de mentă puțin îndulcit degustat cu covrigi de Buzău, și se pregătea să intre pe Meet cu copiii...

Knock, knock...

Da' poftiți, vă rog, un ceai, un biscuite, o, dragele mele, Persida, Spatula, Briggite, domnul Propteanu, haideți, da' tremurați, sunteți și așa sumar îmbrăcate.

Camera de Meet rămâne deschisă, Persida se proptește în domnul Propteanu, Brigitte se uită fix la Aurica, ochiul camerei toarce silențios, copiii de liceu se deconectează treptat, e prea tern, prea soft.

Se termină cu o imagine pe țeavă, pe țeava de apă caldă, care nu mai vine. (vezi și Dragoste și apă caldă).

Cazul ajunge la ministrul educației Anton Anton care-l rezolvă într-un mod profesionist.

musca n-a murit, valentin nicolae

 Iarna trecută musca nu a murit, zise Fane Butelie. Nu puteai să ții nimic afară: carne, pește, colivă. Se punea musca. Eu am prispă, verandă d-aia închisă, în iernile adevărate frigiderul de-acolo nu declanșa, era mai frig pe prispă decât în frigider.

Și n-a fost bine, ai văzut?

Astea erau semnele: musca n-a murit, coliva s-a acrit, cârnații atârnați pe sfoară s-au stricat, peștele pus la vânt s-a împuțit.

Fii atent la mine, Nae, nici anul ăsta musca nu va muri. Nu se vede, nu se simte nimic. E cald, Nae, din ce în ce mai cald.

Când moare musca, dormi mai liniștit, ai mai multă încredere în tine, carnea se zvântă bine, nu simți boala, orice boală dată de căldură.

O să vezi, va fi un an mai rău ca ăsta, vom trăi în pământ, ne vom face pivnițe tot mai adânci. Cei dinăuntru se vor lupta cu cei de-afară, sus, pe pământ adică, va fi pârjol, nisip, scaieți, ciulini.

- În pământ?

- În pământ, Nae, în pivnițe, hrube, da' nu va fi pt toți.

plafar, valentin nicolae

Eram la un plafar

Să-mi fac provizii pt iarnă

Eu, cel mai dur tip al orașului

Tei, passiflora, sunătoare

Cu un cutter micuț extrem de fin și ascuțit

Urma să tai bucățele niște obleți

Drept momeală pt pește

Mai bine cumpăram ficat de curcan din hala de carne

Și-l feliam ca un subchirurg

Tot pt peștele cu o mie de ochi

Vremea e perfectă

Apa e un gablonz cu irizații verzui

Malurile, pline de gunoaie

martor, fragment, vali nicolae

 Eu am fost la Colibași, vă tai... semăna izbitor cu Gustavo Kuerten, tenismenul brazilian...

Ochii mici, extrem de mobili, părul creț, cârlionțat, păr ca grâul, era neras, sărea așa pe loc, dezmembrat, dezarticulat, subțire, dar destul de vânos, mai înalt, ca și cum ar veni să te lovească, foarte recalcitrant. Însoțit, ținut să nu sară la gâtul nostru.

Eram pe terasa unui chioșc nonstop unde se vindeau hotdog, cafea la filtru șcl undeva pe la 4 dimineața. Noaptea era cel mai frumos. La ora asta. Oricum, nu știam unde să mă duc, de ce să mă duc. Eram blocat, paralizat, ca aproape mereu. Aveam vagi rătăciri de entuziasm, de a face, de a întreprinde, îmi trecea repede, renunțam, nu reușeam să mă conving și să conving pe cineva de ceva vreodată. Fără perpspectivă. Liniște, să vorbești, să asculți, să tot asculți. Mai ales să asculți, orice, nu-mi plăcea violența. Și întotdeauna să apară un rătăcit asemenea nouă.

Eu am fost la Colibași. Vă omor.

Leit brazilianul, băuse mult și băutura avea efectul ăsta la el, ochii injectați, dezarticularea... și voia să taie pe toată lumea.

Ideea e că ți se făcea cumva frică, însă, tot gândindu-mă, nu îl vedeam ca pe un învingător, simțeam că a pierdut, cum și eu eram pierdut, însă eu nu pierdusem nimic, pt că nu avusesem vreodată ceva, că lui însuși îi e teamă, în spatele ochilor, dacă te uitai atent, părea să fie un refuz, n-ar fi vrut cu nici un chip să se întoarcă la Colibași, acolo nu ești singur, nu ești singurul, toți ceialalți sunt foarte aproape de tine, în sufletul tău, peste tine, te mănâncă de viu, pe stradă, uite, poți fi chiar liber, destul de puternic. Așa că cel mai bine e să ameninți. Ca-n șah: amenințarea e mai periculoasă, mai importantă decât execuția. Și, în felul ăsta, ajungi doar puțin în arest. Nu mare lucru.

Ar fi fost un învingător, adică un sinucigaș, dacă ne-ar fi tăiat. Poate că e extrem de simplu să nu te mai întorci niciodată în închisoare, însă băutul ăsta descreierat e exact ce-ți trebuie pt a te înnebuni. Și pt a lovi.

jurnal de câmp, vali nicolae, 2020

Cumpăr măști.

Jean Fățarnic

Nu mai contează cine a zis, dar intrăm pe un făraș normal…

Societatea deschisă și dujmanii ei, unul singur, da' rău, rău…

Cu mască, fără mască a fost interzis…

Dacă doriți să revedeți:

Miroase pt fiul tău

În sula iubirii

Puterea dragostei

Neuro pt mama

Bravo, ai kile

Schimb de mame, soții, soți

Ai omor

Opriți tâmpul

Vântu favorizează răspândirea virusului... Ce face SOV ăsta și din pușcărie.

Era un flecar de infecție…

Unde sunt futurologii?

Secolul XXI va fi dubios sau vom sta în loc…

Mascata din fereastră, de Victor Ion Popa

Ce-au făcut ăștia din noi, ne dau să mâncam carne crud uscată ca înainte de descoperirea focului.

Bi Zar. Barbut.

Mi-e frică de oameni, de babe, de viitor

Ocolesc tot ce se poate ocoli

Evit natura umană

4 ciori în trapez pe crengile arse de plop

la pândă

m-au făcut mai atent

aici nu mă voi plictisi niciodată.

Nu există şcoală fără etică.

Să nu aştepţi minuni de la lumea lui Psi (Ψ)!

Noi nici până acum nu ne-am dat seama că nu pt bani trebuie să muncim, ci pt că ne place.

Păi noi filosofia o facem pt bani?

Banii vin ca o elocinţă.

Nu-i mai îmbrăţişaţi pe cei care fac totul pt bani!

Mai uşor trece un bogat prin uşile psihoterapeutului, decât un sărac.

Am asistat (niște asistenți!) la stafidirea, sfoiegirea, secătuirea, siluirea, putrezirea oricărei idei bune ce ne anima în anii Revoluției.

Dacă totul ar fi oscilobatant, am fi salvaţi!

Să ardem falsul din noi!

Ușor de zis.

Sa îndepărtăm falsul din tot ce ne înconjoară, împresoară, doboara.

Avem gânduri moi, de gumilastic, avem mâini noi, de cârpă.

Omul e o ciorbă reîncălzită succesiv.

într-o proză din '83 un tip elegant, fin, îmbrăcat în costum face plinul unui mercedes cu 360 lei.

nu sunt şofer, habar n-am de maşini...

azi ar fi alimentat cu 65,45 l.

mi-a plăcut proza asta a lui Cuşnarencu.

(e vorba de Zbor peste un fel de sigurătate din Tratat de apărare permanentă)

ce-o mai face ?

dacă mai aflu preţuri, vă anunţ.

de ex., 500 lei pt popă la o înmormântare.

10 m de poplin alb de 3 ori preţul, dar n-am aflat preţul real.

martor

 nici nu știu ce cuvinte să folosesc, le-ați mai întâlnit sigur, cumva trebuie să spun asta, a fost o vreme în care eram însoțitor sau martor, ani de zile, 10? dar ce fel de martor, unul absent sau unul lecitinic, ce înseamnă lecitinic? adică, hrănitor, o prezență care te susține, care îți dă substanțe pt creier, un susținător de efort, o băutură bună...

nu, nu cred că se poate spune asta despre mine.

prefer să zic că eram o prezență absentă, o aură extrem de difuză, un abur, un fum, o burniță extrem de fină, insesizabilă, asistam la dispute, oamenii făceau fapte, evenimente, voiau întâmplări, trasee, se gândeau intens la cariere, la viitor, la ceva ce eu nu îndrăzneam să visez, adevărul e că nici întrezăream acest viitor, când ești însoțitor, la un moment dat, rămâi singur, l-ai condus pe om o bună bucată de drum, a ajuns, te-ai trezit în gara pustie, în stația goală, în barul unde țiuie liniștea.

în plus, eram foarte îndărătnic, dar eu văd asta ca pe un lucru foarte bun, eram imposibil de convins de ceva, chiar așa, cum poți îndupleca un martor, cum poți manipula un însoțitor, martorul doar asistă, și, dacă e ușor amnezic, cum eram eu din cauza urmăririi propriilor gânduri, nici măcar nu-și aduce aminte cum a fost, dacă a fost ceva. eu nu aveam nici o teză. nu susțineam nimic.

”cum s-a întâmplat?

ce anume?

moartea celui de lângă dvs.

a murit?

da...

nu-mi aduc aminte, eram atent la o idee, de fapt, mă măcina gândul că n-am citit finalul unei cărți și că n-o s-o mai fac niciodată, aveam și un argument pt asta: ce rost are să afli finalul a orice, de aceea, de-atunci încolo n-am mai terminat nicio carte, numai începuturi, pt totdeauna, ce sens are să închei ceva, să fii curios să știi ce s-a întâmplat, nu s-a întâmplat absolut nimic, ce ar putea să fie? bătrânețe, boală, moarte. ideea e că rolul ăsta de însoțitor trebuie păstrat până la capăt, martorul nu poate să dispară decât neanunțat, dintr-o dată, și toată lumea să îl vadă încă, parcă era aici, e pe undeva, au trecut o 100 de ani nu mai are cum să fie, e imposibil, e în zonă, stați liniștiți, ne-a însoțit, cred că a plecat să se încălzească în vreo cafenea, e vremea asta câinească, apare el.

da, ziceați ceva, că a murit cineva.

da, cum a fost?

nu-mi aduc aminte, au fost atâtea evenimente, fapte, ziare, zgomot, cariere, proiecte... mă scuzați, deviez. da, nu știu, se amestecă toate.

poate l-ați omorât dvs.

e greu de presupus, dar e posibil. însă doar prin puterea minții, altfel nu, pt că nu-mi place violența, și un însoțitor nu face gesturi, fapte, lucruri, un martor nici nu se vede, alunecă.

întotdeuna v-ați îmbrăcat în griul ăsta petrol, aici e mereu ceață, ploaie, frig, întuneric?

nu, nicidecum, am avut și haine portocalii, atât de țipătoare încât nu te mai putea concentra, atunci mintea oamenilor refuză să te mai vadă și devii în felul ăsta tot martor, treci peste pragul lor de suportabilitate și, în felul ăsta, dispari, dar, e-adevărat, prefer griul, cenușiul, scrumul, absența.”

câtă vreme ai putea să fii martor? să nu faci nimic, doar să te adaugi în convoi? plecam din apartamentul gol și, ajuns unde se făceau lucruri, se cumpărau case, mașini, m-alăturam discret, ”tu când ai venit? de când ești aici? vrei ceva?”... nu, nimic.

mi-ar fi plăcut să fiu însoțitor zeci de ani, un însoțitor care nu ajută cu nimic pe nimeni și nici nu transmite mai departe, eu, ca martor, nu pot povesti aproape deloc, ce să spui dacă nu se mai poate schimba nimic?

spiritul întreprinzător construiște viitorul, martorul merge odată cu tine, te-ar putea opri, s-ar putea opune, ți-ar putea spulbera visurile? (fragment...)

Rip Carandino & Fane Zaț la o pastramă de oaie

 Avea dreptate Rip Carandino. L-am cunoscut când mi-a montat o ușă, a greșit măsurătorile de două ori, după cinci ore a zis: e bine. M-am uitat la ușă, parcă era una de coteț, de cușcă de câine bătrân, era o ușă mică, pricăjită, strâmbă, hai că-i bine, a zis. Avea dreptate Rip Carandino: cu cafeaua nu te frigi, știu de mic asta, o bei ca pe ceai, o sorbi, uite, n-ai cum să te frigi, nu te arzi, îmi zice lumea: nu te arde cafeaua aia? Pufnește în râs, nu, deloc, o sorb, n-are cum... Și apoi am vorbit de vreme. Mânuia o rangă. Avea un triceps cât coapsa lui Bolt, prima dată am crezut că-i o inflamație a mușchiului, o reacție alergică la vreo mușcătură de țânțar, de albină, nu, era tricepsul supradimensionat, enorm. Una e 38 de grade, alta e 40, astea 2 grade te omoară, te îngroapă, mai faceți și altceva decât să montați uși? L-am întrebat. No. Numai uși. Mă duc cu bicicleta și la 25 de kilometri.

Dic fază 'tu-te-n creier... am zis să facem oaia pe gârlă. Pastrama, zic. Unde altundeva?

Am pus bani, ne-am adunat. Da, mă, pe gârlă, în dreptul lui nea Bildirescu, pastrama o luasem de la unu' de-i zicea Ducele. S-a dus și ăsta. Așa, stai așa... un bairam ca de văduvi, era o oaie d-asta între noi, mai pușcărie așa, veneam de-acasă cu pahare, cu tot ce ne trebuie. S-a urcat Titi Zgârci pe stâlp, a legat acolo firele de la casetofon, furam curent, aveam muzică. Fii atent, ăsta, Fane Zaț, își lua, la nenorocirile astea ale noastre, un pahar cât erau paharele alea mari de muștar, mare, mă, ca un țap de bere. Lacom al dracu', ca să bea el mai mult, să facă pagubă, a pus bani, acu' să-și scoată pârleala, eu veneam cu unu' mic, pahar de cârciumă. Ce dracu', mă, mă caliceam la băutură. 

Așa, mâncare, oaie, muzică, bem, bem, oaie-ntre bărbați. Tristă. Se face seară, unde dracu'-i Fane Zaț? Îl căutăm peste tot, ne uităm prin gârlă, bă, unde-i ăsta? Toți eram luați, dă-l dracu', a murit, s-a curățat, parcă intrase în pământ. Acolo, pe mal, erau niște gherghinari, al dracu' Fane, rupt de băutură s-a băgat ca cârtița în ei jos, ăștia înțeapă, că au ghimpi, s-a strecurat ca șarpele, a dormit la umbră. Se făcuse noapte. Noi nu-l găsisem. S-a ridicat de-acolo, ne-am trezit cu el lângă noi, lângă mal, gârla, fii atent, de la becurile alea de pe stâlpi, strălucește. Ce zice Fane? 

Hai, bă, să mergem acasă, și, năuc cum era, chiaun, o ia spre gârlă și se scufundă în ea.

Un'te duci, sărăcie? Sari, bă, după el că se îneacă! 

Ce făceai, mă, un'te grăbeai așa, unde dracu' te duceai?...

Am crezut că-i drum, că-i stradă...

Pe urmă a început să dârdâie. Ca piftia. 

Dacă te uitai așa, chiar că ziceai că-i drum, nu adia vântul deloc, apa nemișcată, strălucind în dungă. 

Stradă, mânca-ți-aș, stradă neagră asfaltată licărind de la bec.

Casetofonul l-am lăsat acolo, nu mai avea cine să se urce. Prea beți.

A cântat muzica toată noaptea, la bufnițe, șoareci, arici, pești.

jurnal de ani lungi, vali nicolae

 Agarici Star e smooth ca o lebădă 

Județ al meu ce porți în tine sunetele delirului

Colți de vier de la Salcia îmi curg prin vine, nu am sânge 

Salbă la gât îi pun

Contemporan cu brutele, cu Pelinel

Razi cu lacrimi

Nu mai e nici Gillette ce-a fost

Din când în când volumul telefonului meu urcă fără să-l ating.

Parcă-mi spune: nu mai vorbi în șoaptă! N-auzim nimic.

Nu știu de ce compari tu florile cu Grasa de Cotnari...

Păi n-ai văzut ce parfum are, ce buchet, ce culoare?

Etnie de disc.

Merge o costiță la disc și-un vin de paie.

Se înseninează

ploaia se opreşte

apele nu se retrag

la noapte va fi mai cald

mâine vom pescui

dar n-o să prindem nimic

viitura ne va ajunge din urmă

mestec aceste cristale lichide

într-o mare linişte

ca pe nişte jeleuri swarovki

deşi mi-aduc numai veşti sumbre

Auzi, hamsterkauf. Nemția dixit. Filosofi, ce vrei.

Omul e un animal șoarece.

proză

câțu, premierul opus al româniei

un timișorean a fost arestat pozitiv

sorina, scoasă din detest șchiopătând

costache: nu vreau la jug la beciul domnesc

studiu recent, pământul era acoperit de apă rece și caldă

ce se întâmplă dacă bei leuștean?

ești melc.

școala în regim privat

Dacă s-ar desființa învățământul de stat, economia ar exploda, am avea un salt U L U I T O R.

Foarte multe bone, guvernante. Bucureștence, clujence get-beget, oltence, brașovence.

Apoi profesori chemați acasă, meditații, circulă banu', totul privat.

Pur și simplu, economia ar dansa. Toate grădinițele private. Licee private. Facultăți exclusiv private.

Explozie de bani.

Susțineți economia națională!

Renunțați la învățământul de stat!

Plătiți educatorii numai în regim privat!

Dacă mamaia avea două clase, socotea, scria cu majuscule, citea rar, foarte lent, atunci n-aveți nevoie de profesori-profesori, orice CAP-ist bine intenționat e bun, excelent.

Stâlpii scelerității

Avem nevoie de un învățământ de caritate

desființarea școlii

Știu cum să-i lăsăm pe profesori fără loc de muncă, educatorii ăștia care nu sunt în stare să facă un ban pe piața liberă, NU NE MAI DUCEM COPIII LA ȘCOALĂ!

I-am rupt, le-am luat pâinea de la gură!

Îi dăm direct la facultate, fără facultate nu se poate, măcar Alfred Bulai să aibă un loc de muncă. El și domnul Pârvulescu.

Școala îi ține pe profesori în viață, desființați-o, îi punem pe butuci, îi facem șomeri.

Nu știe boabă de citire ăsta mic al meu, să chem un profesor?

Nuuuuuuu! Că-l învață și-l virusează! Îl corupe, îl distruge!

Să nu faci asta, Gogule!

Primesc vești din primul Falanster construit la Malu roșu, Falanster de fete de liceu, părinții reclamă atmosfera densă de lesbianism de pe anumite paliere. Riscurile falansterului mono gen. Schimbăm, aducem și băieți.

Deși, mă rog, cu vremurile pe care le trăim, mai bine ne-am mulțumi că va fi liniște, va fi pace.

Jean-Lorin Frizescu, pedagog

falanstere în mulțime

Aș scrie undeva că noi n-am înțeles nimic...

Uite, eu aș propune construcția mai multor falanstere, EXCLUSIV PENTRU COPII.

Le-aș numi simplu, clar: Copiii României, fiind mai multe, ar purta și numere. Copiii României 1, Copiii României 2. Cum sunt copiii Norvegiei.

Și-n falanstere ar fi educatori, învățători, profesori, NICIUN PĂRINTE.

Clădirile au toate facilitățile: ateliere de fierărie, tâmplărie, săli de șah, table, remy, dame. Biblioteci, tablete. Facebook? Facebook. Pătuțuri, cantine. Tot, tot. Și-afară, grădini de zarzavaturi, legume. Câteva vaci, oi și căprițe.

Și-n tot acest timp, dragii noștri părinți, bunicii noștri, să își desfășoare activitatea: lipirea foliilor protectoare pe ecrane, analiza de conținut a emisiunilor O dată-n greață, Miroase pt fiul tău, Bravo, ai kile!, Mă-nsoară mă-ta!.

Lăsați copiii să vină în Falanster!

Al dracu' comunism, ce bun era, îți lăsai copilu' la creșă, la cămin până pe la 5 și tu, casnică fiind, sunt mulți șomeri, nu?, sau au murit cu viscolu' ăsta?, casnic(ă) fiind, s-o freci ușor pe ecranu' multicolor.

Aduceți copiii în Falanster! Abandonați-i! Lăsați-i cu niște unchi, mătuși de la Slobozia, Turnu-Măgurele sau Breaza și plecați unde-oți vedea cu ochii și mai faceți și-acolo vreo câțiva. E loc. Și în casele container intră multă lume. Ieftine, încăpătoare.

Apropo de casă, îmi iau și eu una tip container și-o pun lângă Teleormănel. Aer curat, pește fript, scoici cu usturoi, ciorbică acrită cu corcodușe, cu puțină răbdare, în păduricele alea, mai pică la laț câte o făzănică sau vreun iepure.

Unde ești tu, Diamant

Ca punând mâna pe ei

Să-i împarți în două cete

Asistați și boierei?

Furai lucrușoare

erai combinată cu un distribuitor mic te știa lumea ca pe fosta smardoaică de la mega furai lucrușoare, obiecte plate, sticluțe de cava d'oro în chiloți acum, pe soarele ăsta care bate-n baracă, păzești sicrie, coroane și cruci nescrise servicii funerare nonstop ești schimbu' 2 vei ieși pe întuneric poate pe răcoare

Trimis de pe telefonul meu Huawei

Tanga

într-una din zile a venit de la oraş fane zmeu. el se umfla pe sine, avea vrăjeli d- astea de rahova, te făcea din vorbă, ţaca-paca, alba neagra... avea o maşină verde înmatriculată în bulgaria. şi-a început să cânte : - verde-i frunza / verde-i iarba / dacă nu eşti tu / e laba... şi-a tot cântat. maţu, de când l-a văzut, a venit la mine şi mi-a şoptit la ureche, eu, cândva, o să-l omor p-ăsta! oricum, se gândea maţu, ce face el, ce face el pe pământ? nimic. noi măcar păzim ţevile astea. şi, când n-o să le mai păzim, ar fi bine să murim? logic, n- am de ce să-l omor, dar e atât de umflat, atât de balonat şi ne ia şi pe noi în balon, dă vânturi şi cântă: la elena sub udău / tot mai trage un băsău... dulce-i frunza / verde-i iarba / dacă nu eşti tu / e laba... - bă, voi cât mai staţi aici, v-a-ngropat zăpada? când o să se topească asta, o să înotaţi în noroi, o să vă ia coşmelia asta cu totu', eu nu ştiu cum de n-aţi murit până acum, oricum, voi n-ar trebui să mai trăiţi! fane zmeu era un fel de intermediar, un fel de supraveghetor, el venea şi ne verifica din când în când, uneori, nu ajungea până la noi, stătea la capătul canalului de irigaţie şi se uita cu bihoclu'... el ne aducea şi banii, prinşi cu câte o agrafă, acolo era şi hârtiuţă aia pe care scria câţi bani sunt, câți bani ar trebui să fie. fane zmeu stătuse şi prin bucureşti, în rahova. d-acolo luase el vorba asta de şmecheraş, de samsar. - voi aveţi, bă, aici televizor? - avem, dar nu se mai prinde nimic prin aer... - bă, voi ştiţi ce emisiuni mişto sunt la televizor? miroase pt fiul tău, o dată-n creața, limbi de mame, clonă pt mama... şi râdea ca prostu'. maţu mai avea puţin şi-i reteza capu'. nu pentru ce spunea, ci pt cum spunea. și iar se gândea maţu: ăsta n-ar trebui să mai fie, îl omorâm şi-i dăm drumu' pe Dunăre... şi gata. şi-apoi putrezim în puşcărie. bine c-a plecat. se-auzea încă vocea lui : dulce-i urda verde-i tanga dacă nu eşti tu e laba... totul e bine când se termină în tine. nu-mi plăcea fane zmeu. îmi era imposibil să găsesc o varianta ca să-l fac să dispară. noi eram suspecţi oricum. numai prin faptul că trăiam.

Trimis de pe telefonul meu Huawei

Pește

si-atunci au venit si-au prins peste cu sacii, cu carutele, cu autoutilitarele. zeci, sute de kilograme, mii. delta calmatuiului era ca o sorcova. sute de barbati imbracati in culori vii. verde reflectorizant, portocaliu, rosu, galben sclipitor, roz. pelerine, veste de la ajutoare, din campaniile electorale. prindeau si vindeau. asta gandeau ei. in scurt timp, toata lumea avea peste, toata lumea cumparase peste, toata lumea se saturase, toata lumea mirosea a peste, respira peste, visa icre de peste, ca un creier mare portocaliu. si-atunci au inceput sa macine pestele, sa-l piseze, sa-l faca pasta ca sa-l dea la gaini, la rate, la porci. si-asa mancai tu porc hranit cu peste. porc din peste. porc omega3, omega6 si chiar 9. porc omega, 369, otomega, o ! mega !, ditamai porcu'. porcul peste. pestele porc. pomana pestelui. bataia porcului. noi ne uitam de pe dig. fumam si ne uitam. era valea foametei, valea plangerii, valea chinului, valea mortii. o vale ce stralucea in milioane de stele mici, in milioane de solzi. atunci n-am murit. atunci ne-am intors impleticindu-ne la baraca noastra si-am deschis un radio. erau cotele apelor Dunarii. si-apoi aveam s-o ascultam pe solitara Polina Gheorghe.

Trimis de pe telefonul meu Huawei

Cinema Patria

 

După ce vedeam un film la Cinema Patria, Colierul de turcoaze, Raliul, O vară cu Mara, în timpul orelor, prin clasa a X-a, în 90, 1990, mergeam la un tip acasă și jucam Whist, fumam Vek sau Vikend, Golf sau Top, beam Trocadero, Calypso sau, exact ca-n cântecul lui Mircea Vintilă, ne tulburam cu Zarea, sorbeam cine știe ce Alvorada, da' jucam, jucam Whist până ne sticleau ochii, filam cărțile ca Rucăreanu în Secretul lui Nemesis, mai arunca vreunul câteva pagini rupte dintr-o revistă deocheată rău zicând: bă, eu n-aș face așa ceva. Era obligatoriu să părăsim locul până în ora 15:30, oricând puteau să pice ai lui acasă, când ieșeam, călcam în străchini și, dacă erai atent, fumegam.

Din urechi se ridica spre cer fumul fierbințelii noastre. Eram și leșinați de foame.

Mai umblam cu mațele chiorăind la aer pt a ne trezi cât de cât.

Din Jurnalui unui Picioare-Scurte, Editura Comoara, Teleorman, 2019

La învestirea lui Joe Biden

Niciunde

Nu e

Mai frumos

Decât în America

Zahăr

Porno

Și confetti

Trimis de pe telefonul meu Huawei

Timpul obez, cirotic

când timpul avea sincope, crevase, fugeam şi mă ascundeam acolo, acela era un fără timp, el nu se adaugă anilor, acolo citeam, pescuiam, răsfoiam reviste literare, soro, jucam wist, bridge şi monopoly, mă plimbam cu bicicleta... acum timpul e plin, dilatat, obez, are gaze, n-are nicio breşă, niciun geamlâc, e ca pielea întinsă a burţii, aluneci pe el la vale, n-ai de ce să te agăţi, icneşti şi te tot duci, nici unghiile astea metrosexuale nu te mai ajută să le înfigi în carnea timpului, să mai faci ceva zgârâieturi, timpul e mort, e un cadavru umflat din care nu mai curge sânge, e palid, inert şi cu ochii tulburi.

Trimis de pe telefonul meu Huawei

Proză lungă

Sunt cărți de proză care seamănă cu niște ședințe lungi cu părinții la o clasă unde nu se întâmplă nimic și diriginta, întrucât aude destule rele de la alte clase, face și ea o ședință în care povestește ce se va alege de copiii ăia dacă lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Părinții cască, iar cască, e seară, ziua e scurtă, deși totul e încremenit, toți sunt frânți de oboseală. Numai scriitorul continuă neabătut de la catedră, înșiruind zeci de personaje și fapte. Cum am fost și eu acum, am adormit scriind. Sunt cărți de proză unde nu reușesc să trec de prima pagină. De obicei, astea sunt și groase, spre foarte groase. Ședința se anunță lungă, bine că mai bâzâie un neon pâlpâind.

Trimis de pe telefonul meu Huawei

3 burți

Scorpioane, am văzut la televizor, pe cuvânt, nu e nicio șmecherie, serios... Dar nu despre asta voiam să-ți spun, tot la televizor am văzut, a inventat unu' o religie, religia burții, ce fel de burtă? a zis tipa, un fel Iosub, ‎burtă de vacă, de porc și de crap. 3 burți, inițierea se face printr-un nr de circ, o jonglerie cu 3 burți în formă de pizza, după care gata, ești burtos sau burtoasă. Burtă pe os, pe oase. 3 burți pe os. Vacă, porc, crap. Și astea se frig pe tablă, pe plită ca șoriciu', Scorpioane, sunt aur, cu sare și condimente d-alea de goulash sunt formidabile, mănânci ca prostu', eu am mâncat într-o toamnă, un fel de "la oaie" de-a lor, o inițiere a unuia, și acum mă ține ficatu'‎, am vomitat 3 nopți, 3 burți, și-acum îmi vine să vărs... Dar n-a fost de la ele, a fost de la un vin de țară de la țărani, vin din paie cu arome fructate. Migdale? Se acrise, nu ține, e cald în sud. Și-n sud se fac paie, nu struguri. În fine, era la TV și-un reportaj cu un scriitor, inventator, pictor, medic, bă, nu mai știu, și o tipă, cam ca alea de cântă cântece bănățene, îl întreba pe tip, vreo 80 de primăveri, un moș, sau mai puțin, dracu' știe, întrebări d-alea de-ale lor: ce vă menține în greață? de unde aveți atâta optilimbism? cum de vă păstrați în formol? Moșu arăta niște decorații, diplome, când colo se ivește un borcănel mic, alb, pe care scria frumos: ANTIDEPRIN. Hai că le știi: pastiluțele alea mici și roșii, amare. Foarte tare tipu', zise Scorpionu. Tare și șmecher, n-a mai trăit mult. Mi-a părut foarte rău. Uite, găsise variante. Mațule, simți cum ne soarbe pământul? E cutremur. E cutremur pe dracu'. Îți tremură ție inima aia de iepure. Eu ți-am zis: anesteziază-te cu ceva! Uite, asta de la Rieni, 2 prune, 37,5 grade ce-are? Deci, nu simt nimic. Să zicem că așa ar fi, tu la ce te-ai gândi? Nu m-aș gândi. Aș zice întruna: Doamne, oribil mai e să mori! Scorpionu înteți focul. Era foarte, foarte frig pe câmp, până la primăvară mai era destul, acea scurtă perioadă îl bucura nespus, îi dădeau lacrimi‎le, plângea, când simțea vântu' ăla căldicel și umed, Băltărețul, începea să se prindă serios pește, veneau țânțarii, muștele, gândacii, tot atunci el urla, un urlet îngrozitor, se auzea pe câmpurile alea cam tăiat, cam oprit brusc, dar îți îngheța sângele în vine, cum se poate trece, cum se poate trece dincolo? E imposibil de înțeles. Moartea nu putea fi oprită și nici această scurtă primăvară, oprită și înghețată cu noi toți cu nările înfoiate, cu degetele prin păr, sprijinindu-ne ușor de vânt. Jean Vernescu, Videle, 2018

Trimis de pe telefonul meu Huawei

Noi apariții editoriale

Noi dispariții e-ditoriale: Creuzet Lamele Crăpătura Moartea vine în spirală La televizor e mai bine De unde vin banii? Princessa Preumblă-te prin casă, costă mai puțin Țara tarată Ești tare-n dinți Biscrem Iugenia Picknik Piratarea biscuiților Eu-Genia. Cum să te naști unde trebuie

Trimis de pe telefonul meu Huawei

Umberto Zura

U. Zura plecase de la ideea că e imposibil ca toți oamenii să aibă suflet. Asta l-a și pierdut. Nu-i trebuia mai mult de 3 secunde pt a spune cine are sau cine nu are suflet. Astfel că îi lua drept obiecte, unelte. O unealtă poate fi aruncată oricând. Toate astea l-au dus spre pierzanie. Deseori zicea: cine n-are suflet ar fi bine să n-aibă nici suflu. Umberto Zura își oblojea sufletul rătăcit. Moartea prin deconectare e mai bună decât moartea vertigo, moartea durerii absolute, când sufletul părăsește corpul spiralat, într-un urlet asurzitor, ceva crunt vestibular, în care sufletul își vomită corpul de care e atât de legat. Miile de imagini caleidoscop îl duc într-un carusel al groazei, în zidul morții. Auziți urletul? Se-aude și-acum.

Trimis de pe telefonul meu Huawei