marți, 20 aprilie 2021

cărțile se aleg după copertă

- cea mai bună modalitate de a alege o carte este după copertă... - e o prostie. - nu e deloc o prostie, nu dai greș niciodată, sunt cărți în librării de care nu m-am apropiat vreodată, pur și simplu, nu le înțeleg, nu-mi place coperta, și, în felul ăsta, nu iau cartea. poate e frumoasă, e-adevărat. e o mare pierdere a mea, dar și a autorului că nu mai ajunge la cititori. - e o prostie. - evident că e o tâmpenie, dar e cel mai simplu așa, alegi cărțile după copertă și gata, nu mai ai ezitări, dubii, nu te mai rătăcești în detalii, deși, la urma urmei, și titlul contează, contează în sensul de respingere, de ex., tu ai cumpăra o carte al cărei titlu conține cuvântul suflet? în ce sens suflet? cum SUFLET? sau iubire? - da, de ce nu? nu înțeleg... - nici nu contează, în fine, ideea e că tot coperta rămâne singurul criteriu de selecție, dacă nu vezi ce scrie pe copertă, cum ai putea s-o iei? e atât de colorată încât nu se distinge nimic. sau stai, tu ai cumpăra o carte pe care e fotografia autorului pe coperta I? nu ți se pare că legi cartea prea mult de fotografia aia, parcă e altfel dacă e pe coperta IV, autorul vine după carte, aici, prima dată intră el în bar, pe scenă, mă rog, după care vine cartea. - nu prea pricep ce spui, nu e ca la teatru? vine actorul pe scenă, după care spune povestea... - da, e posibil. mă gândesc că fotografia aia mare e conectată prea tare de carte, și nu mai poți citi decât cu autorul în minte, îl ai în fața ochilor, și poate e blondă și ție îți plac brunetele sau e cu barbă și ție ți se par șucari cei bărbieriți. nu, nu trebuie autorul pe coperta I, e prea puternic, e prea mare, nu merge. - nu știi tu să faci abstracție, să te eliberezi de poza aia, da' de ce nu te gândește că asta vrea să spună: e cartea mea, doar a mea, nu e despre natura umană, despre univers etc etc - da, nu e exclus, dar nici măcar el nu e doar cartea aia, poate e mai mult, fiind mai mult, cartea atârnă într-o parte, e dezechilibrată, e în tangaj, are o greutate prea mare pe un taler, ori povestea, ori autorul, nu contează. e un balans amețitor, ți se face rău. - ce vorbim noi aici, e o discuție complet cretină, tu altceva nu ai mai bun de făcut? ia cartea, citește-o și gata. - ușor de zis. aș putea face o listă cu cuvinte pe care nu trebuie să le conțină un titlu, pt mine, pt tine s-ar putea să nu conteze. tu ai cumpăra o carte care are în titlu mama sau tata? - nae, ce întrebări sunt astea? tu ai limbariță? nu te mai poți opri? - mie mi se par niște cuvinte foarte complicate, nu treci așa ușor peste ele, sunt extraordinar de grele, te însoțesc prea mult timp pt a fi ignorate. uite, dacă n-ai soră, ai putea lua o ficțiune pe care vezi cuvântul soră, n-ai soră, ești imun. poți citi despre orice soră de pe planetă, pt că NU E A TA, ar putea fi, dar nu e. sau nuntă, nu ți se pare periculos, dacă a murit cineva la nuntă? sau ceva cu meu, al meu, al lor... foarte straniu. sau iisus sau dumnezeu. îmi provoacă panică. trebuie să fac neapărat o listă, mă apar și eu. - isus al meu... - vezi, exact. dar băgău cum ți se pare? - cum băgău? - așa se numește, mie mi se pare senzațional, e ca și cum ar da unul cu piciorul într-o doză sau într-un pet, șuuuuuuuuuut, la vinclu. - drept să spun, mi se pare o prostie.

marți, 6 aprilie 2021

parodii în fond

 ce cald e aicea la tine

și totu'-din casă-i fierbinte
mai spune s-aducă și gheață
și-un aer, să-mi toarcă și-n vintre
și mână fotoliul spre apă
la frig să-i ascult vijelia
cuptor e-napoi și-nainte
nu râde, răcește-nainte
mai spune s-aducă freon
și du-te și tu mai departe
ești caldă și arzi de fierbinte
e abur, iubito,-s morminte
nu râde, răcește-nainte.

redacția de spiritism, valentin nicolae

 hai! vino!

purta niște cizme lungi până dincolo de genunchi și o rochie scurtă dantelată. atât vedeam.
hai! vino!
era noapte și, luminată din spate printr-o ușă întredeschisă de la nivelul unei parcări subterane, mă chema.
eram undeva mai sus și relativ departe. simțeam că sunt stins, epuizat. îmi plăcea că adia vântul, era răcoare. nici nu știu cum ajunsesem aici, aici, în această stare de neîncredere, de deznădejde. încercam să înțeleg, dar mă sufocam, mi se scurgea toată energia din mine. ca și cum te-ar măcina ceva, vreo boală cruntă. sau frica, gelozia. ceva care te seacă, te usucă.
hai! vino!
voi veni, zic.
voi veni dacă îmi promiți că vei face 3 lucruri pt mine.
hai! vino!
ce noapte uluitoare, aceeași noapte a orașului, dureroasă datorită frumuseții ei, lumini, mirosuri, taxi-uri, câte un tramvai rătăcit, cafea. îmbrăcat cu hainele tale, cu aerul tău, aura ta, gri, albastră, ca peștele în apă. tu cu tine nemuritor.
vin dacă îmi îndeplinești 3 dorințe.
da... vino!
prima dintre ele, am început să spun abia auzit, vlăguit, prima dintre ele este ca din când în când să pot veni aici și să stau, să mă uit la voi, undeva la o masă, să încerc să sorb o cafea cu înghițituri mici, s-o beau încet făcând un oarecare efort pt a-mi controla pulsul. să vă văd scriind, vorbind, gândind. fumând.
era redacția unei reviste de spiritism, de paranormal, o revistă despre universul invizibil, mă simțeam acolo extrem de liniștit, de fapt, nu liniștit, ci complet abandonat, sfârșit, însă o sfârșeală cu sens, o cenușă cu speranță, puteai să părăsești această lume într-un mod ușor, să te duci și să nu te mai întorci, calm, să te lași în voia despărțirii de corp, că asta era: acolo, la revistă, cel ce murea era tot acolo, nimeni nu îi simțea lipsa, pe pereți erau portretele lui hașdeu, iuliei, lui scarlat demetrescu, lui florian onitza. cărțile lor erau în mai multe exemplare pe mese, într-o mică bibliotecă, viața dincolo de mormânt, astre și dezastre, sic cogito, greșeli din alte vieți, și altele, de raymond moody. și vii și morți. acolo, în redacție, mă simțeam bine. simțeai că spiritul nu moare. întrebarea care mă epuizase era: de ce ne născusem?
a doua dorință, m-auzi?
da... vino!
a doua dorință ar fi asta: am câteva teancuri de sute de lei de dinainte de 89, aș vrea cumva să le vindem, să le falsificăm, să le dăm cuiva măcar pe 10 lei, hai, chiar 5. sunt, sunt mii de sute. poate mă ajuți, am nevoie de ceva bani. nu, nu am datorii, nu vreau să-mi cumpăr nimic, însă mi-e frică și vreau să am câțiva bănuți tot timpul la mine. uite, geaca asta o am de ani de zile, mă simt păzit cu ea. m-adun în ea, merg, merg, m-așez, merg, trebuie să obosesc rău altfel nu pot să dorm, aici, la voi, în redacție, aș adormi cu capul pe masă. nici nu știu, dar nu mi-e frică, aș fi ceva mai liniștit, cel mai rău ar fi să nu mai existe acest subsol, această revistă, acești oameni. n-am văzut pe nimeni tânăr.
a treia dorință, m-am pregătit să închei complet slăbit, mi-aș dori să te iau în brațe, uneori, să te iau în brațe, puțin, ești atât de caldă și ai un parfum plăcut, o aură bună. cred că nu mă mai clatin, și, sigur, îmi dai ceva viață, viață d-asta de aici, și liniște de dincolo.
de ce m-am născut nu pot să aflu de la voi. dar voi sta acolo, voi răsfoi cărțile, vă voi auzi. mort sau viu, pt că la voi nu contează.
da... poți să vii. cu banii rezolvăm prima dată, trebuie să-i dăm bine. trebuie să ne gândim serios cum să falsificăm și alte lucruri. vino!

scenariu, vali nicolae

 Schiță de scenariu

Titlu: Neam SP Art
Personaje: Brigitte
Domnul Propteanu, profesor de chimie
Persida (ce nu se teme de sida; vezi Familia Freud, de Ion Stratan)
Spatula
Domnișoara Aurica, profesoară de latină
Rezumat:
La etajul 9 dintr-un bloc din Prelungirea Ghencea, domnul Propteanu încinge un pokeraș cu fetele pe dezbrăcate, brusc, li se taie căldura de la neplată. RADET, fii blestemat! Ca-n cântec, n-a plătit-o de ajuns.
Hai să mergem sus, la 10, la domnișoara Aurica, profa de latină tocmai își terminase ceaiul de mentă puțin îndulcit degustat cu covrigi de Buzău, și se pregătea să intre pe Meet cu copiii...
Knock, knock...
Da' poftiți, vă rog, un ceai, un biscuite, o, dragele mele, Persida, Spatula, Briggite, domnul Propteanu, haideți, da' tremurați, sunteți și așa sumar îmbrăcate.
Camera de Meet rămâne deschisă, Persida se proptește în domnul Propteanu, Brigitte se uită fix la Aurica, ochiul camerei toarce silențios, copiii de liceu se deconectează treptat, e prea tern, prea soft.
Se termină cu o imagine pe țeavă, pe țeava de apă caldă, care nu mai vine. (vezi și Dragoste și apă caldă).
Cazul ajunge la ministrul educației Anton Anton care-l rezolvă într-un mod profesionist.