cu ochii ficsi

umblam cu o punga de cadmiu la mine
furam aluminiu mercur contacte de argint
ma urmarea mirosul de tarr din camera lorizdei
ma inhaitasem cu niste declasati
unul modela falusuri din noroiul de la periferie
fumam stand pe borduri
revolutia asta nu ne adusese nimic bun

ne caracteriza opusul lui workaholic
niste betivi
aveam ochii ficsi
nu ne gaseam locul rostul

era o noapte destul de luminata
imi venea sa mananc nisip
cum isi puneau astea ochelari cu rame dreptunghiulare albe
si vorbeau despre cultura

atat aveam in cap
cum sa scap de tendintele astea livrescoide
ma slabeau din ce in ce mai mult
era clar ca eram singurul cumparator al lui petean
ca restul le primeau moca

3 zile fara tine

în prima zi ţi-am zis
că plec să caut un noul testament
de buzunar
n-am mai ajuns mi-a fost greu
am trecut prin centru
graffiti cu poruncile
să nu ai alţi dumnezei afară de mine!
să nu ucizi!
am mers până la filatură
ştii aici e tot mai trist
seara m-ai certat
că am fost îmbrăcat subţire că am fumat mult
n-am stat şi eu niciodată în cealaltă parte a oraşului
să am soarele în spate
să nu mai îmi bată lumina asta în ochi când merg spre muncă

a doua zi ţi-am spus că mă duc
să mă uit de un rucsac
mi-am luat unul de elev cu david villa
şi câteva cărţi reviste
tot aveam impresia că am uitat ceva
tot visam urât
seara am ascultat teatru la radio

în a treia zi te-am aşteptat
ca întotdeauna sumbru malefic
aveai aceeaşi aură divuză

târziu în noapte cineva asculta un radio
niste ţevi ţiuiau golite de apă
dimineaţa aveam ochii uscaţi
memoria arsă

desanai small angels

coboram din tren în gara basarab
ceață smog fum grătare votcă
hoți bișnițari karatiști ai huilei
mă așteptai într-un taxi
într-un furou alb dantelat
ca rusoaica lui gib

aveam eu fantezia asta, lorizda
că văzusem două panarame îmbrăcate așa când eram copil
în gara din buzău
dimineața
de se uita lumea ca la urs

și-mi plăcea piesa asta la nebunie
stau în unitate
fac târâș pe coate
fac sectoare și plantoane
pân’ la liberare

plecam în trombă spre garsoniera ta
o închiriaseși pentru mine, lorizda
coboram târziu în noapte să bem o cafea la dozator
să cumpărăm țigări și condoms
tu te aruncai pe burtă în zăpadă
și ziceai că dacă dai din mâini ca și cum ai înota fluture
desenezi îngeri, small angels
cât te iubeam, lorizda.

© raul t. modig™

i am immortal brahman, lorista

până în clasa întâi am aiurat
stăteam așa sub plapumă în iernile reci
și ridicam o mână deasupra capului
și strigam grădi, grădi

îmi plăcea la grădiniță
copiii îmi spuneau lori
aveam așa niște codițe
prinse cu bile cât toate zilele

la școală am aiurat mai rar
m-am întâlnit cu tine când stăteam în internat
și băieții îmi ziceau lorizda
te-ai apropiat și mi-ai spus
i am immortal brahman, lorizda
vorba asta mi-a plăcut, ți-am zis apoi că nu mă cheamă așa
ci lorista
dar ție ți-a plăcut să mă tot strigi lorizda, lorizda

te certai cu pedagoaga, începusei s-o înghesui prin colțuri pentru mine
te iertam
că tu erai brahmanul meu
aduceai în internat vinifruct, trocadero, calypso și pentru mine aurora
ți se dusese vestea
trezeai tot palierul
lorizda, lorizda
mă iubeai nespus
te băteai pentru mine din orice

ți-aduci aminte când am ieșit noaptea pe ascuns să fumăm, să bem o cafea
și ai început să te bați cu unul care căuta prin gunoaie
i-ai dat câteva picioare dar erai beat și ai căzut
apoi te-a prins de piept de la spate și nu mai puteai să respiri
și l-am lovit cu un lemn în cap de am crezut că l-am omorât

apoi te-am pierdut că într-a unșpea m-am măritat cu un băiat spelb, cu stare
auzeam vești despre tine
că ți-ai lăsat mustață ca de niro in jackie brown și-ți ziceai washington
și hrăneai toți câinii orașului
strigai câinilor, liniște, sunt eu, patronul

îmi răsunau și acum în minte vorbele tale
ține minte trei cuvinte, lorizda
p**a, paru', postăvaru'

te-am întâlnit târziu, am lăcrimat
tu ai plâns și ai rostit ca niciodată
i am immortal brahman, lorista

Zodia Câinelui de Metal. Anul Bivolului de Apă

Motto: satisfăceam o jumătate de prună cu limba, se udase puţin, şi scriam

“Pseudonimele sunt agenţii ascensiunii omului spre sine.” (Paul Tisseau)

Agarici Star

Îmi dădusem numele de Agarici Star. Sau îmi dăduseră. Cine mai ştie? Mergeam în penumbră, ca un câine incontinent. Eram expresia viului, degradării canine. Urmele paşilor tăi de căţea îmi împăienjeneau ochii, privirea. Eram în Atari. Asudam. Urinam frecvent. Te miroseam. Venise vara ca o reprezentare a unui trecut revolut. Miroseai a smirnă. Nu-mi puteam ţine limba în gură, sexul în teacă. Mă sufocam. Căutam secunde de apă. Clipe umede. Umide. Repetam aceeaşi succesiune de gesturi, de hămăieli. Mergeai repede. Alergai. Îţi ţineam totuşi urma. Purtam un ochi de sticlă în frunte. Nu vedeam de bună seamă nimic. Sexul meu/tău roşu incandescent îmi ardea gândurile, memoria. Purtam un cioc ca de ţap. Voiam să fiu ţap. Mai viril. Nu te zăream. Mi se împleticeau doar picioarele. Stăpânii mei, lumii mă strigau: Agarici! Agarici! Unde eşti, Agarici Star? Ieşisem din raza lor vizuală, din orizontul lor de preocupări. Agarici… Râdeam sardonic şi recalcitrant. V-am tras-o, animalelor! Aveam insomnii. Mă rătăcisem pe un câmp stacojiu. Mă mânca pielea de la nisip, de la căldură, transpiraţie. Mă mânca dorinţa aspră de coit. Soarele roşu, pe cer. Deliram. Nu-ţi mai zăream fusta galbenă, întorsătura capului. Fesele semeţe. Până am găsit o apă şi m-am aruncat în ea cu toată legiunea de gânduri din capul meu. Ajutor! Ajutor! Iartă-ne, Agarici!, strigau ele. Devenisem, printr-un miracol al strălucirii, un bivol de apă cu pielea sclipind de robusteţe. Cred că atinsesem Satori.

Un alt nume al meu: Lauritzen

Eram în turmă. N-ar fi trebuit. Îi asiguram propriu-zis spatele. Tu eşti mai înţelept, mi-au zis. Asudam. Plecasem în căutarea hranei. Trăiam din acuplări diurne. Din orgasme repetate. Aveam ochii injectaţi. Mergeam ţanţoş, chiar dacă mă împleticeam puţin. Făceam parte dintr-o specie în derâdere. Căţelele îmi scoteau peri albi. Şi recalcitranţii câini tineri. Noaptea, vizionam preajma noastră. Câte un beţiv se-ndrepta spre casă. Câte o domniţă vlăguită. Pleoapele îmi erau umflate şi grele. Uneori deschideam doar un ochi: stângul, pentru a repera sursa zgomotului. Parcă auzeam ca prin vis: Lauritzen, sunt eu, patronul!, zicea bărbatul topit de băutură. Dădeam puţin din coadă. La derută. Femeile nu ne adresau nici o vorbă. Deşi dădeam din cozi ca tâmpiţii. Ne mai aruncau şi ele nişte coji de pâine uscată. Ăsta, patronul, ne hrănea regeşte. I se spunea Washington. Purta o mustaţă stufoasă, neagră, puţin înspicată. Îi era cam frică de oameni. Să vezi ce limbi dădeau căţelele noastre. Ţi se făcea silă. Şi recalcitranţii câini tineri. Şi incontinenţii câini bătrâni. Vizionam detaşat spectacolul străzii, lumii, viului. Tinerii lingeau mâini unse cu toate alifiile. Încercau acuplări atletice. Surâdeam îngăduitor. Tu eşti mai înţelept, mi-au zis. Eram în turmă. N-ar fi trebuit.