desanai small angels

coboram din tren în gara basarab
ceață smog fum grătare votcă
hoți bișnițari karatiști ai huilei
mă așteptai într-un taxi
într-un furou alb dantelat
ca rusoaica lui gib

aveam eu fantezia asta, lorizda
că văzusem două panarame îmbrăcate așa când eram copil
în gara din buzău
dimineața
de se uita lumea ca la urs

și-mi plăcea piesa asta la nebunie
stau în unitate
fac târâș pe coate
fac sectoare și plantoane
pân’ la liberare

plecam în trombă spre garsoniera ta
o închiriaseși pentru mine, lorizda
coboram târziu în noapte să bem o cafea la dozator
să cumpărăm țigări și condoms
tu te aruncai pe burtă în zăpadă
și ziceai că dacă dai din mâini ca și cum ai înota fluture
desenezi îngeri, small angels
cât te iubeam, lorizda.

© raul t. modig™

Zodia Câinelui de Metal. Anul Bivolului de Apă

Motto: satisfăceam o jumătate de prună cu limba, se udase puţin, şi scriam

“Pseudonimele sunt agenţii ascensiunii omului spre sine.” (Paul Tisseau)

Agarici Star

Îmi dădusem numele de Agarici Star. Sau îmi dăduseră. Cine mai ştie? Mergeam în penumbră, ca un câine incontinent. Eram expresia viului, degradării canine. Urmele paşilor tăi de căţea îmi împăienjeneau ochii, privirea. Eram în Atari. Asudam. Urinam frecvent. Te miroseam. Venise vara ca o reprezentare a unui trecut revolut. Miroseai a smirnă. Nu-mi puteam ţine limba în gură, sexul în teacă. Mă sufocam. Căutam secunde de apă. Clipe umede. Umide. Repetam aceeaşi succesiune de gesturi, de hămăieli. Mergeai repede. Alergai. Îţi ţineam totuşi urma. Purtam un ochi de sticlă în frunte. Nu vedeam de bună seamă nimic. Sexul meu/tău roşu incandescent îmi ardea gândurile, memoria. Purtam un cioc ca de ţap. Voiam să fiu ţap. Mai viril. Nu te zăream. Mi se împleticeau doar picioarele. Stăpânii mei, lumii mă strigau: Agarici! Agarici! Unde eşti, Agarici Star? Ieşisem din raza lor vizuală, din orizontul lor de preocupări. Agarici… Râdeam sardonic şi recalcitrant. V-am tras-o, animalelor! Aveam insomnii. Mă rătăcisem pe un câmp stacojiu. Mă mânca pielea de la nisip, de la căldură, transpiraţie. Mă mânca dorinţa aspră de coit. Soarele roşu, pe cer. Deliram. Nu-ţi mai zăream fusta galbenă, întorsătura capului. Fesele semeţe. Până am găsit o apă şi m-am aruncat în ea cu toată legiunea de gânduri din capul meu. Ajutor! Ajutor! Iartă-ne, Agarici!, strigau ele. Devenisem, printr-un miracol al strălucirii, un bivol de apă cu pielea sclipind de robusteţe. Cred că atinsesem Satori.

Un alt nume al meu: Lauritzen

Eram în turmă. N-ar fi trebuit. Îi asiguram propriu-zis spatele. Tu eşti mai înţelept, mi-au zis. Asudam. Plecasem în căutarea hranei. Trăiam din acuplări diurne. Din orgasme repetate. Aveam ochii injectaţi. Mergeam ţanţoş, chiar dacă mă împleticeam puţin. Făceam parte dintr-o specie în derâdere. Căţelele îmi scoteau peri albi. Şi recalcitranţii câini tineri. Noaptea, vizionam preajma noastră. Câte un beţiv se-ndrepta spre casă. Câte o domniţă vlăguită. Pleoapele îmi erau umflate şi grele. Uneori deschideam doar un ochi: stângul, pentru a repera sursa zgomotului. Parcă auzeam ca prin vis: Lauritzen, sunt eu, patronul!, zicea bărbatul topit de băutură. Dădeam puţin din coadă. La derută. Femeile nu ne adresau nici o vorbă. Deşi dădeam din cozi ca tâmpiţii. Ne mai aruncau şi ele nişte coji de pâine uscată. Ăsta, patronul, ne hrănea regeşte. I se spunea Washington. Purta o mustaţă stufoasă, neagră, puţin înspicată. Îi era cam frică de oameni. Să vezi ce limbi dădeau căţelele noastre. Ţi se făcea silă. Şi recalcitranţii câini tineri. Şi incontinenţii câini bătrâni. Vizionam detaşat spectacolul străzii, lumii, viului. Tinerii lingeau mâini unse cu toate alifiile. Încercau acuplări atletice. Surâdeam îngăduitor. Tu eşti mai înţelept, mi-au zis. Eram în turmă. N-ar fi trebuit.