Mă combinasem cu o tipă de la ITM care făcea un master la Universitatea din Alexandria. Voiam s-o fac să se împrumute de niște bani. Bani românești, țigănești, europeni. Bani să fie.
Șomam ca în atâtea alte luni, ani. Eram și căutat pt niște datorii mai vechi.
Mi se vedea doar puțin fruntea la fereastră, zi de zi, m-așezam cu noaptea-n cap pe un scaun la geam. Mă uitam afară. Ceas de ceas. Fumam.
Eram sechestrat. Autosechestrat.
Ezitam s-o păcălesc. Mi-ar fi părut rău. Ce-mi lipsea? Adevărul e că aș fi vrut să fac cumva ca să scap de datoriile din trecut. Orice fel de datorii. Pe urmele mele, nu insistent, e-adevărat, era și poliția, pt un scandal aiurea cu câteva pahare sparte și scaune rupte. Mă rog, și-o oglindă și 3 sticle de Trocadero.
Însă trebuia să ies din casă, să muncesc, să intru într-un ritm care nu-mi plăcea.
Era scundă, pietroasă, cu pistrui, cam ca Esca, dar avea sânii mici. Sâni mici, speranțe mari. Reușite puține. În fine, eram bucuros că mâncam mai nimic, nu eram pagubă la casa omului, oricum nu mai suportam scârbele alea de cârnați, numai zgârciuri, crenvurștii, doar piele și membrană comestibilă, brânza, apă, sare și var și toate celelalte nenorociri.
Mâncam covrigi și cartofi: copți, fierți, preparați...
Nu consumam mult, lăsasem și țigările, beam cafea.
Ce era rău în autoizolarea asta era că oamenii nu-mi mai trezeau niciun interes, pur și simplu, nu mai simțeam nevoia de a mă mai întâlni cu vreunul, pe Voichița nici n-o consideram om, ci supraom, atâta timp cât mă suporta pe mine, ea era un miracol.
Neavând ce să fac și fiindu-mi rușine de atâta stat, m-am apucat să citesc, citeam ce găseam prin bibliotecă, Nichita Stănescu-Amintiri din prezent, Haralamb Zincă, Platon Pardău, Chiril Tricolici, Viola Vancea. Ce găseam. Ana Maria Boariu, Constantin Vremuleț. Citeam câte un pic, nu mă grăbeam, nu mă forțam. Îmi plăceau cărțile mici, puteai fi mânuite mai ușor, citite mai repede. Cel mai mult mi-a plăcut Yesterday, de Emil Mladin. Orice carte subțire, mică mă atrăgea.
Poliția, care era pe urmele mele, m-a găsit într-un târziu, însă a fost bine, nu s-a întâmplat mare lucru, ni s-a făcut o morală trăznet, standard, și am plătit câteva scaune, o oglindă, sticlele de Trocadero, pahare, scrumiere.
Am fost lăsat în pace.
De o mică povară scăpasem, mai aveam ceva datorii, pt cele de mai sus le plătise Voichița.
Nu cred că mă iubea și eram convins că mă înșeală. Îmi zisese mie Crabu: ai grijă, Scorpioane, tipa te-nșeală! Nici nu-mi păsa. Unde să mă duc? Și de ce? Adevărul e ca să n-ai nicio țintă, să nu faci nimic e cumplit, să nu ai tu un scop, o ceva acolo de care să te ții, să te agăți, să nu vrei nimic de la tine... asta te cam macină. Eu aveam în față, în fiecare zi, o zi lungă, lungă, o zi cât toate zilele, ca o zi de post, citisem chiar într-o carte: aceeași zi e zilnic.
Dă-le naiba de datorii, poate uită ăia, poate se curăță, poate sunt luați.
Schema e: ce fac eu? Aveam senzația că oriunde m-aș duce e la fel. Ce să vezi, ce să cauți? Încercam să găsesc cuvinte care să zică ceva despre mine. Eram blocat, asta e clar. O idee vagă, vagă, mai vagă decât veganul ei meniu, eu aveam.
Vezi, ce chestie, omul, dacă nu are nimic, nicio proprietate, dacă nu face nimic, nu are vreo țintă, propriu-zis, devine gânditor, filosof. Și, desigur, vreo grijă, doar astea: grija morții și a utilității, a egoismului.
Doamne, ce pierdere de vreme, ce înțepeneală, nu înaintează nimic.
Să mai citim o cărțulie!
La Voichița, la ITM era bine, ca oriunde, junglă, tată,viață, mâncătorie. Se săpau, se turnau, se lingușeau, se umileau, se corvodeau, își dădeau în cap, se înșelau, se mințeau, se coțcăiau, mai murea câte unul. Viață, cultură organizațională, societate.
Și acu' mi-a picat mie fisa, eu eram consilierul Voichiței, asta era. Ascultam, mă mângâiam pe barbă, și ziceam: las-o așa! Las-o să se mai răcească, nu e momentul, nu e cazul. Fandează, schimbă, atenuează, eschivează, d-astea, sfaturi de aur când nu ești acolo.
Țâțe mici, speranțe mari, realizări puține.
Într-un fel, Voichița era bucuroasă că mă are pe mine. Mă găsea acolo la fereastră, citind o carte oarecare, ascultând permanent radio, rămăsesem cu obiceiul de a sta în bucătărie, de când fumam, dar era bine așa. Începeam să capăt o anumită finețe în a mi-i închipui pe cei de la ITM și de oriunde apărea vreo poveste. Ce lume, ce viață, ei alesesera munca, slujba. Adevărul e că fără asta nu poți fi proprietar. Proprietar pe ceva. Prinț, rege, boier nu ești, deci, munca. Munca și furtul.
