luni, 25 mai 2020

lucian damiev

lucian damiev avea un brat catre tine
lucian damian avea un drum de parcurs o
intinsura lucien radian avea un suflet mare
vaslea la aceeasi luntre cea veche se
ridica aburul sperantei fumul tigarilor pipei
din raul tulbure al inimilor noastre proletare lucien, lucien da-mi-ev, da-mi-an
da-mi tu mie soarta aceeasi privire
necrutatoare da-mi anii cand mancam
cioburi si sticle cand tricepsul desena cutii
cu aspacardin of, feno-barbie-girl of, nopti
de huzur si teama cand in gara basarab murea lumea pe capete

duminică, 12 aprilie 2020

Amintiri de sector, de duzina

adevarul e ca m-as intoarce pe timpul lui flocea, sapaliga, falcosu, halagian, magiun, sdrobis, csm resita, rocar, titi dumitriu, laca si sa nu fie camere video si sa spargem magazine si sa furam maximum (destept, nu?) un cartus de lucky si cateva doze de suc, ca nu bem alcool, si sa nu ne prinda nici dracu si sa vorbim de debuturi in flori, fete, filme, baieti, lit-err-atura... of, doamne, cat am pierdut!

sâmbătă, 4 aprilie 2020

Jurnalul lui Picioare-Scurte

După ce vedeam un film la Cinema Patria, Colierul de turcoaze, Raliul, O vară cu Mara, în timpul orelor, prin clasa a X-a, în 90, 1990, mergeam la un tip acasă și jucam Whist, fumam Vek sau Vikend, Golf sau Top, beam Trocadero, Calypso sau, exact ca-n cântecul lui Mircea Vintilă, ne tulburam cu Zarea, sorbeam cine știe ce Alvorada, da' jucam, jucam Whist până ne sticleau ochii, filam cărțile ca Rucăreanu în Secretul lui Nemesis, mai arunca vreunul câteva pagini rupte dintr-o revistă deocheată rău zicând: bă, eu n-aș face așa ceva. Era obligatoriu să părăsim locul până în ora 15:30, oricând puteau să pice ai lui acasă, când ieșeam, călcam în străchini și, dacă erai atent, fumegam.
Din urechi se ridica spre cer fumul fierbințelii noastre. Eram și leșinați de foame.
Mai umblam cu mațele chiorăind la aer pt a ne trezi cât de cât.
Din Jurnalui unui Picioare-Scurte, Editura Comoara, Teleorman, 2019

miercuri, 1 aprilie 2020

Mai multe stări, aprilie 2019

Sunt mai multe stări.
Nu suntem conectați la fapte, nici la ale noastre, nici la ale altora. Dansăm de parcă ne-ar vedea cineva, citim de parcă am avea spectatori, mâncam de parcă am fi la un concurs, avem un public în cap, nu e exclus ca uneori chiar să fim văzuți, e o cameră video oriunde. În acest fel, noi nu trăim fapta, jucăm într-un film, simțim pe jumătate, jucăm ca Silviu Biriș la TNB.
O altă stare, nu facem fapte, suntem blocați, vorbim despre faptele pe care le-am face, nu plecăm la drum, nu mai știm ce să visăm, pt cine. Boala, durerea ne trezesc, ne dau un rost, ne conectează la noi. După care ne întoarcem în vis, în proiectul de a face. Noi n-avem o muncă adâncă, o muncă de lungă durată, de chin. Mergem la suprafață. Noi trebuie să studiem ceva în mod serios. Suntem mulți rău, ne vom sufoca, ne vom face de petrecanie.
Uite că am ales, de 30 de ani, am tot ales pt noi, din păcate, am avut un mediu complet nepropice. Tu ai ales? Cum? Și, alegând, ai putut să duci până spre capăt povestea?
Un pic mai cuminți, obedienți, mai docili și poate am fi reușit.
Sau, mai bine, mai smeriți, mai umili.
Sau, de ce nu?, violenți de-a dreptul, drepți. Le-am amestecat și n-am reușit să tăiem repede și pt totdeauna, am ezitat. Am amânat.

duminică, 2 februarie 2020

Copiii și soarele, de Alina Nicolae


Copil ca tine sunt și eu...
Mulți părinți își iubesc copiii...unii îi iubesc atât de mult, încât îi transformă într-un soare în jurul căruia gravitează...dar în momentul în care pășesc afară, nimeni nu le oferă garanția că vor fi soarele copiilor din cartier sau de la școală...acolo întâlnindu-se, normal, cu alți copii-soare crescuți de părinți-planetă. Azi, toți copiii aproape vor să fie centrul, să se învârtă după ei ceilalți, ei să dicteze jocurile, regulile, cine să joace și cine nu. Foarte puțini sunt cei care reușesc să nu se ia atât de mult în serios și să știe că sunt la fel de importanți cum sunt toți copiii lumii.
Mă întâlnesc cu copii care-mi spun " mi-a zis cutare nu știu ce..." și de fiecare dată aproape, le zic " și dacă ți-a zis, ce?" și continui cu întrebările până ajungem să spunem împreună că suferim dacă cineva ne zice ceva..."și dacă suferim, ce?" ..."păi nu vreau să sufăr" ..."și de ce nu vrei să suferi?" și tot așa până ajungem, aproape în toate cazurile, la niște idei simple, pe care ni le-au băgat în cap părinții, încă de mici
e o problemă dacă nu avem prieteni (chiar dc pt copil nu reprezintă o problemă)
e o problemă dacă nu suntem buni la ce sunt buni copiii cunoscuților părinților noștri ( chiar dc suntem buni la altceva)
e o problemă dacă uneori suntem triști, îngrijorați, furioși (chiar dc de multe ori suntem veseli, încrezători, optimiști)
e o problemă dacă ieșim din rândul format de alții (cu toate că n-am cerut niciodată să facem parte din el)...
Niciodată nu putem înțelege pe cineva dc nu coborâm de pe tronul nostru solar...
Copiii noștri pot învăța că nu sunt nici mai mult dar nici mai puțin decât alți copii...

Ani la rând mi s-a spus "să-mi aștept rândul". Evident, rândul meu nu mai venea niciodată, pt că tot timpul erau alții care erau să zicem mai potriviți decât mine să fie acolo. Așa că am făcut un pas în lateral pe arătura mea. Și de acolo, din lateral, ce frumos se vede totul. Când nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic, când nu te mai măsori cu nimeni, când totul ți-e egal, poți într-adevăr să vezi pe altul și să-l ajuți. Tu știi că nici tu, dar nici el, nu sunteți soare. Sau sunteți în locuri diferite, timpi diferiți.
Poate-i învățăm pe copiii noștri că sunt la fel de copii cum sunt cei ai femeii de serviciu, ai unui ministru, ai unui cerșetor sau ai unui doctor...poate-i învățăm să mai fie și planete din când în când, nu tot timpul, în orice împrejurare, soare...