Culorile revoltei/Meandre 1-2/2010
de Liviu Comsia
Intr-o buna masura revolta a ramas nadejdea unor poeti postmodernisti din perioada tarzie, care au pastrat canonul, dar l-au incalzit cu ironia lor acida, cu introducerea unor teme care ar suna in perceptia multora blasfemie.
Asa s-a format, dupa parerea noastra, volumul Paninsomnia (Brasov, Ed. Etnous, 2010), care iese din decorul linistit al asfintitului de capitol poetic.
In primul rand, lumea este impregnata de culori inchise, cenusii, viata se naste, creste si dispare, sub carapace de plumb unde se respira greu, cu eforturi considerabile.
Pare o intocmire haotica, fantomatica: ”ma izbeam cu capul de pereti/ cu oscioarele/ evitam fratii mei goi/ ma chirceam/ ma zvarcoleam pe o parte/ ca o soparla/luam palme si/ nu mai icneam/nu tipam/ mi se inmuiau doar picioarele intruna”. in acest cadru concentrationar omul nu mai inseamna mare lucru: ”intre aceste placi de beton si fiare/ in aceste garsoniere mucede/ mi-am gasit decaderea/ avea chipul sarmelor contorsionate/ iesind din ziduri, ca niste mate negre/ inghetate”. Dar curand isi pierde libertatea, este ingradit de tot felul de conventii intr-o inchisoare uriasa.
Pesimismul acut al poetului isi gaseste consistenta lirica: ”Noapte de rimel pe ochii poetului/ astmatic/ Noapte de nectar pe buzele arse de mutenie/ de tutun/ Umbre, fantome cuminti/ La capatul podului/inecatul soldat stralucea prin smoala curgatoare”. Poemele insele se revolta. Cu discrete accente bacoviene, lumea este vazuta ca iad si blestem. Poemele o infatiseaza fara prea multe retineri, cu ironie ii traseaza limitele si aspiratiile: ”traiam printre ei/ in mocirla si/ inghiteam toate margaritarele/ ce le prindeam cu ochii prin jur/ eram nesatul si imputit”. Individul supus acestei lumi e zdrentaros, balos: ”din palma lui Zappo baloasa/ma ridicam in picioare”. Astfel fiinta prometeica este o iluzie caraghioasa [...].
In al treilea rand, se petrece in poezia lui Valentin Nicolae o spectaculoasa incizie lirica prin care se infiltreaza calea si adevarul existentei prin interstitiile biblice. Este vorba de introducerea in poeme a unor scene crestine. Unii, poate, le vor socoti blasfemii [...].
Scena in care este adus pe tava capul sf. Ioan Botezatorul misca dramatic tesatura lirica a poemului: ”mi-l voi aseza in fata privirii/ dintr-o lumanare voi picura pe ochii lui/ ceara de lumina/ spre trezirea vesnica,/ spre trezire.” si, in sfarsit, aparitia lui Iisus ca intruchipare a valorilor fundamentale, universale, ingaduitor, cald, divin, omenesc: ”ne-am dus dupa El/ ne-am rugat/ nene, Iisuse, lasa-ne/ sa ne jucam jocuri/ absurde/ ca nu smintim pe nimeni/ ne-a dat cate o palma/ si eu, si Zappo am intors/ si celalalt obraz/ El ne-a zis:/ Credinta voastra v-a salvat!”. Toate impreuna renasc ideea unui nou ciclu de lumina [...].
Aici este speranta, calea si viata, pare a ne spune Valentin Nicolae, iesind el insusi dintr-o temnita a disperarii, incrancenarii, deznadejdii, singuratatii...
