unghiul bun

Eram într-un unghi bun, ferestrele dădeau spre nord, dar exact spre nord, pt că blocul era în diagonală, aveam un unghi bun spre o intersecție mare. Aici vedeai tot. Tot? Da, tot. Turme de oi, porci, văcuțe, bolizi de lux, oameni, moarte, căruțe, am văzut străini, nemți, în zona bezinăriei fotografiind capre, căprițe care pășteau amărâte smocuri de iarbă. Nu știu cum se spune în germană, dar or fi zis: Ita, căprioara! În fine, poziția era excelentă. Unora nu le plăcea pt că era zgomot, fum, praf. Pt că bătea crivățul iarna de ți se făcea frică. Șuiera, fluiera, îți simțeai oasele, puteai să faci o lecție de oase, de ortopedie. Că e ger, că se face mucegai, că nu te vede soarele decât foarte puțin dimineața. Că tot aici bate vântul negru, traistă-goală, fierbinte, uscat, care aduce secetă. Mie îmi plăcea. Puteai să faci mai mult? Să speri mai mult? Să trăiești mai mult? Altfel? Unde? Îmi luasem tot ce-mi trebuia, binoclu, chiar și-un monoclu, monoclu tip lunetă, e mai ușor de mânuit, aparat foto, mai ieșeam și pe un mic balcon. Priveam. Știți prea bine, toate poveștile pe care le-ați auzit de-atâtea ori. Bețivii, babele cu pisicile, doamnele cu câinii, fetele cu buricul dezgolit, v-aduceți aminte în film, în Ghepardul, când îi zice Burt Lancaster unui preot: părinte, am făcut cu ea 7 copii (sau nu mai știu câți) și nu i-am văzut niciodată buricul... Pescarii pe biciclete. Lupta era în altă parte.