Aştepta autobuzul.
Era un amurg cald şi dulce.
Şoseaua asfaltată se întindea şerpuitoare
indefinit.
Mirosea a zahăr vanilat, a gogoşi.
Casele erau tăcute de parcă toţi muriseră, de parcă toţi plecaseră la coasă.
Nici ţipenie.
Nici ţipetele copiilor, strigătele lor nu se
auzeau, era o lume fără
prezent, fără vlagă.
Fără mâine. În spatele lui se auzea învolburarea crudă a
râului, pietrele erau
izbite cu ură, râul părea buimac, furios,
lovea orbeşte, trecea
contorsionat. Se simţea vinovat de aceste gânduri, se
simţea stingherit de aceste dorinţe.
Dorinţa de a pleca, de a fi liber, de a avea. Era încercuit, îngrădit de toate întâlnirile
familiare, de toate
prânzurile de rudenie, de toate aceste
amintiri contrafăcute şi
superficiale. El voia ca totul să moară şi să se cutremure
pământul, şi el să
vorbească stăpân pe sine însuşi cu însuşi
Dumnezeu, şi să-i reproşeze
că nu a distrus mai repede mareea
vorbitoare de oameni obositori. Dumnezeu urma să-i spună că totul are un
rost, el urma să încuviinţeze
ca şi cum nici însuşi Dumnezeu nu l-ar fi
putut surprinde. O anumită paloare marca tonul gândurile,
tonul întrebărilor, o anumită furie. Zâmbea suspect de ulcer şi lumea lua asta
drept compasiune.
Aştepta autobuzul. Galben, desigur.
Ficatul îi dădea semne de existenţă.
Voma liniştit, smerit. --
va doresc o zi buna! merita o vizita <http:// adresavali.blogspot.com>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu