Era un amurg cald şi dulce.
Şoseaua asfaltată se întindea şerpuitoare indefinit.
Mirosea a zahăr vanilat, a gogoşi.
Casele erau tăcute de parcă toţi muriseră, de parcă toţi plecaseră la coasă.
Nici ţipenie.
Nici ţipetele copiilor, strigătele lor nu se auzeau, era o lume fără
prezent, fără vlagă.
Fără mâine.
În spatele lui se auzea învolburarea crudă a râului, pietrele erau
izbite cu ură, râul părea buimac, furios, lovea orbeşte, trecea
contorsionat.
Se simţea vinovat de aceste gânduri, se simţea stingherit de aceste dorinţe.
Dorinţa de a pleca, de a fi liber, de a avea.
Era încercuit, îngrădit de toate întâlnirile familiare, de toate
prânzurile de rudenie, de toate aceste amintiri contrafăcute şi
superficiale.
El voia ca totul să moară şi să se cutremure pământul, şi el să
vorbească stăpân pe sine însuşi cu însuşi Dumnezeu, şi să-i reproşeze
că nu a distrus mai repede mareea vorbitoare de oameni obositori.
Dumnezeu urma să-i spună că totul are un rost, el urma să încuviinţeze
ca şi cum nici însuşi Dumnezeu nu l-ar fi putut surprinde.
O anumită paloare marca tonul gândurile, tonul întrebărilor, o anumită furie.
Zâmbea suspect de ulcer şi lumea lua asta drept compasiune.
Aştepta autobuzul. Galben, desigur.
Ficatul îi dădea semne de existenţă.
Voma liniştit, smerit.
--
va doresc o zi buna!
merita o vizita <http://adresavali.blogspot.com>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu