au venit norii ca doi cocoşi de tablă zincată
în seara ce se lăsa
priveam în spate săpând după râme
dumnezeu nu poate fi conceput decât ca un dumnezeu al viului. moartea este moarte totală, definitivă. nimic nu supravieţuieşte morţii. dumnezeu este un dumnezeu al viului, dumnezeu nu este unde este moarte, când nu va mai fi viu, dumnezeu va fi foarte trist, numai viul îl bucură, sufletul dispare odată cu corpul, sufletul nu poate exista decât într-un mediu viu, cum există electricitatea într-un cablu sau fulgerul într-o atmosferă.
moartea e cumplit de urâtă, e cea mai urâtă, e oribilă.
dumneata ai văzut ceva mort ? e oripilant. e cumplit. sinistru.
viul are ceva ce încă oferă speranţă, viul pare de partea lui dumnezeu.
omul e într-adevăr cel mai urât, pt că e o diferenţă calitativă enormă între el şi alte vieţuitoare, el poate fi atroce, criminal, macabru, el poate provoca durere psihică, sufletească. el este cea mai urâtă târâtoare, el poate face atât rău încât dumnezeu nu se mai poate opri din plâns.
când nimic viu nu va mai fi, dumnezeu se va gândi dacă mai are vreun rost să-l mai facă pe om.
păi ce, cameleonul nu-l celebrează pe dumnezeu ?
pasărea colibri, flamingii, pinguinii, mangustele ?
coţofenele, peştii, lăcustele şi albinele, cărăbuşii strălucitori ?
pt mort, moartea e sfârşitul total, mortul pierde tot, moartea e totală, definitivă, unică, e cruntă, e o înnegrire instantanee a ecranului minţii, e întunericul fără capăt, e cel mai mare întuneric, nimic nu se mai poate.
ai stat vreodată noaptea în vreun râu, în vreo apă până la brâu, privind în jos la lumina slabă a stelelor ?
apa aia e ca o smoală, ca un hău, e începutul sfârşitului, e ceva atât de înfricoşător; încât te poţi îneca în apa de-o palmă. aşa e moartea, o smoală, un bitum, şi-apoi un întuneric de nepătruns.
dumnezeu nu poate fi conceput de om decât ca un dumnezeu al viului.
unde e viu, acolo e dumnezeu.
alţii, greieri, sfinţi, poeţi, şoferi, îl pot concepe altfel.
însă eu că finit, nu.
