nici nu știu ce cuvinte să folosesc, le-ați mai întâlnit sigur, cumva trebuie să spun asta, a fost o vreme în care eram însoțitor sau martor, ani de zile, 10? dar ce fel de martor, unul absent sau unul lecitinic, ce înseamnă lecitinic? adică, hrănitor, o prezență care te susține, care îți dă substanțe pt creier, un susținător de efort, o băutură bună...
nu, nu cred că se poate spune asta despre mine.
prefer să zic că eram o prezență absentă, o aură extrem de difuză, un abur, un fum, o burniță extrem de fină, insesizabilă, asistam la dispute, oamenii făceau fapte, evenimente, voiau întâmplări, trasee, se gândeau intens la cariere, la viitor, la ceva ce eu nu îndrăzneam să visez, adevărul e că nici întrezăream acest viitor, când ești însoțitor, la un moment dat, rămâi singur, l-ai condus pe om o bună bucată de drum, a ajuns, te-ai trezit în gara pustie, în stația goală, în barul unde țiuie liniștea.
în plus, eram foarte îndărătnic, dar eu văd asta ca pe un lucru foarte bun, eram imposibil de convins de ceva, chiar așa, cum poți îndupleca un martor, cum poți manipula un însoțitor, martorul doar asistă, și, dacă e ușor amnezic, cum eram eu din cauza urmăririi propriilor gânduri, nici măcar nu-și aduce aminte cum a fost, dacă a fost ceva. eu nu aveam nici o teză. nu susțineam nimic.
”cum s-a întâmplat?
ce anume?
moartea celui de lângă dvs.
a murit?
da...
nu-mi aduc aminte, eram atent la o idee, de fapt, mă măcina gândul că n-am citit finalul unei cărți și că n-o s-o mai fac niciodată, aveam și un argument pt asta: ce rost are să afli finalul a orice, de aceea, de-atunci încolo n-am mai terminat nicio carte, numai începuturi, pt totdeauna, ce sens are să închei ceva, să fii curios să știi ce s-a întâmplat, nu s-a întâmplat absolut nimic, ce ar putea să fie? bătrânețe, boală, moarte. ideea e că rolul ăsta de însoțitor trebuie păstrat până la capăt, martorul nu poate să dispară decât neanunțat, dintr-o dată, și toată lumea să îl vadă încă, parcă era aici, e pe undeva, au trecut o 100 de ani nu mai are cum să fie, e imposibil, e în zonă, stați liniștiți, ne-a însoțit, cred că a plecat să se încălzească în vreo cafenea, e vremea asta câinească, apare el.
da, ziceați ceva, că a murit cineva.
da, cum a fost?
nu-mi aduc aminte, au fost atâtea evenimente, fapte, ziare, zgomot, cariere, proiecte... mă scuzați, deviez. da, nu știu, se amestecă toate.
poate l-ați omorât dvs.
e greu de presupus, dar e posibil. însă doar prin puterea minții, altfel nu, pt că nu-mi place violența, și un însoțitor nu face gesturi, fapte, lucruri, un martor nici nu se vede, alunecă.
întotdeuna v-ați îmbrăcat în griul ăsta petrol, aici e mereu ceață, ploaie, frig, întuneric?
nu, nicidecum, am avut și haine portocalii, atât de țipătoare încât nu te mai putea concentra, atunci mintea oamenilor refuză să te mai vadă și devii în felul ăsta tot martor, treci peste pragul lor de suportabilitate și, în felul ăsta, dispari, dar, e-adevărat, prefer griul, cenușiul, scrumul, absența.”
câtă vreme ai putea să fii martor? să nu faci nimic, doar să te adaugi în convoi? plecam din apartamentul gol și, ajuns unde se făceau lucruri, se cumpărau case, mașini, m-alăturam discret, ”tu când ai venit? de când ești aici? vrei ceva?”... nu, nimic.
mi-ar fi plăcut să fiu însoțitor zeci de ani, un însoțitor care nu ajută cu nimic pe nimeni și nici nu transmite mai departe, eu, ca martor, nu pot povesti aproape deloc, ce să spui dacă nu se mai poate schimba nimic?
spiritul întreprinzător construiște viitorul, martorul merge odată cu tine, te-ar putea opri, s-ar putea opune, ți-ar putea spulbera visurile? (fragment...)
