U.Zura avea inima zglobie

Umberto Zura trăia într-o celulă. Nu era nimic de făcut. 

Ar fi putut să evadeze, risc de împușcare. 

Ar fi putut să ucidă, dar era deja în celulă... mă rog, ar fi primit o celulă mai mică. 

N-ar fi fost rău dacă ar fi explodat.

Celula mergea odată cu el, contactul cu semenii era minim. Fără celulă, ar fi fost de-a dreptul violent.

Cum să înceapă totuși o luptă de lungă durată, de uzură? 

Să denunțe? 

Să strige în gura mare?

Să macine vorbe? 

Denunțul părea cea mai bună soluție. 

I s-ar fi dat o celulă nouă? 

Ar fi fost scos din celulă în câmp deschis?

De unde să înceapă, de unde să pornească? 

Mai bine nu. Fuck it!

Autocelula i se fixa din ce în ce mai clar pe ecranul minții. 

Nici fuga nu era cu putință. De ce nu evaziunea?

U. Zura își construise o celulă. Simplă, rece, mică. Încăpeau în ea: el și un pește de sticlă. Multicolor. 

Toate culorile zilelor sale.

Cât să dureze viața în celulă? 

O viață! O viață a sa... multe vieți ale altora.

Eu în altă celulă n-am fost, nici nu mă duc, am ales să cunosc lumea nepărăsind celula. 

Am ajuns ca în celulă să mă comport ca la zidul morții. Sunt șanse mari să mă dezintegrez.

Dețin informații mortale, să încep cu mine? Cu ai mei? Cu noi? Cu voi?

Cine să cadă primul?

Dacă mi-aș muta celula în alt land, s-ar pulveriza, s-ar dilata, ar zbura?

Umberto Zura puse primul pas, celula se urni, al doilea, al treilea, celula demară ușor. 

Peștele sclipi.

U. Zura își recăpătă suflul, ritmul. Inima bătea perfect în celule.

Vali Nicolae

Trimis de pe telefonul smartphone BlackBerry 10.