Plecasem spre Obor să-mi iau o coarbă. Nu mai suportam zgomotul, niciun fel de zgomot. Nici măcar zgomotul vorbelor mele fără glas. Nicio bormaşină. Chiar şi bătutul cuielor îmi zdrăngănea creierii-n cap. Coarba e mai silenţioasă, mai dulce, aveam de dat câteva găuri în nişte butuci. Voiam să-mi fac un pat. Patul copilăriei. 5 butuci pe care pui un placaj mai rezistent. Acum poţi să-l prinzi în negrese. Sau o uşă plată şi subţirică de lemn. După care faci o saltea de paie, peste care pui o pătură în două sau un cearceaf gros. Patul n-are spătar.
Zidul, pereţii sunt limitele, se pune pe colţ. Stai cam ca-ntr-o căruţă cu fân, ca-ntr-o barcă.
E ! Cămăruţa asta avea 4 ferestre, ferestruici, şi 2 uşi. Patul era pus cu lungimea pe peretele de răsărit. Pe peretele de apus era căpătâiul. De la picioare încolo începea plita cu sobă.
Micile scântei au făcut găurele de arsură în pătură. Focul trebuia supravegheat tot timpul.
Era un pat destul de luminos. Puteai să coşi de dimineaţă şi chiar la apus. Stăteai rezemat de peretele de răsărit, cam pe la mijlocul patului, şi lumina îţi venea din stânga pe o mică ferestruică. Timpul era mort.
Acolo, în unghiurile alea astrale, în caroiajul ăla unic, nu îmbătrâneai, nu mureai niciodată.
Exista o singură regulă. Să faci numai binele. Dacă făceai ceva rău, te sluţeai.
Plecasem spre Obor să-mi iau o coarbă. Aş fi vrut una mai mică, mai discretă.
Cred că mă lipesc şi de vreo armă albă.
